Desemnarea premierului Poloniei, Donald Tusk, drept preşedinte al Consiliului European schimbă multe în ecuaţia europeană. Atât pozitiv, cât şi negativ. Pozitiv pentru că, în sfârşit, se pune capăt dominaţiei occidentale în structurile şi organismele Uniunii Europene şi, totodată, creării unui precedent al reînvierii politice a Estului pe scena europeană.
Preocupante vor fi efectele negative ale “înălţării”lui Donald Tusk pe o treptă atât de înaltă în conducerea UE. Donald Tusk nu are nici experienţa şi nici alura pentru funcţia de preşedinte al Consiliului European. Tusk a ieşit în evidenţă pe scena politică locală datorită conflictelor şi certurilor neîncetate cu fraţii Kaczynski. Atât cu fostul preşedinte decedat, cât şi cu fratele geamăn, Jaroslaw, preşedintele Partidului Dreptate şi Justitie, concurentul puternic al Platformei Civice (PO)condusă de Donald Tusk. Niciodată, din 2007, de cand a fost ales şef al guvernului de la Varşovia, Tusk nu s-a făcut remarcat pe plan european. Faptul că Polonia a avut ascensiune în ultimii ani pe scena continental se datorează fie conjuncturii, fie incidentelor mai mari sau mai mici pentru care Occidentul a trebuit să facă apel la Polonia (nu la premierul D. Tusk).
De alftel, desemnarea lui în postura de care vorbim are drept cauză nenorocitul de algoritm politic pe a cărui baza funcţionează UE. Capabilitatea lui Donald Tusk nu va fi resimţită în vreun segment al politicii europene, decât doar dacă acest personaj va încerca să joace în UE acelaşi scenariu ca în ţara de baştină.
Pericolul de destabilizare pe care îl poate reprezenta D.T. rezultă, între altele, din următoarele:
-nu deţine nicio calitate din arta politicii continentale şi nici a negocierilor la scara europeană. Se aştepată ca în calitatea sa de preşedinte al Consiliului, Tusk să înrăutăţească relaţiile dintre UE şi Federaţia Rusă. Ura nestăpânită a polonezilor faţă de Rusia (pe care o încarnează, întrun fel si D.T.) va dăuna viitorului Europei. Daca pâna în noiembrie a.c., situaţia din Ucraina nu se soluţionează prin intervenţia decisivă a Germaniei, Tusk va fi un element de risc. Ca orice politician polonez fără experienţă, Donald Tusk crede că poate îngenuchia Rusia prin duritate şi obtuzitate;
-egoismul polonez se va resimţi puternic în comportamentul lui Donald Tusk. Intre preşedintele CE, Junker, şi preşedintele Consiliului, Tusk, se vor ivi curând neconcordanţe nu doar de tactică, ci şi de unitate a politicii europene. Un argument suficient de elocvent este cel al politicii energetice a Uniunii Europene. Polonia a dorit – şi acum o va face cu mai mult neastâmpăr – poziţionarea Europei la un plan regional vis-à-vis atât de importurile de petrol şi gaze din Federaţia Rusă, cât si uniformizarea politicilor nationale la structura de resurse pe care o are Polonia (foarte săraca, adică bazată doar pe cărbune).
-este posibil ca inconvenientele din CV-ul lui Donald Tusk să fie un element de destabilizare şi în relaţiile cu Germania. Deşi este ţara care a sprijinit cel mai mult Polonia, o conjunctură defavorabilă doamnei Merkel poate exaceba sentimental anti-german (nu doar anti-rusesc) care încă se resimte în societatea poloneză.
Pentru România, prezenţa lui Tusk în calitate de preşedinte al Consiliului nu va reprezenta decât un dezavantaj. Mai intai pentru că Polonia vede în România principalul concurent din flacul estic. Mai apoi, pentru că prezenta unei guvernări socialiste la Bucureşti il va irita mult pe Donald Tusk.
China nu este doar cea mai populată ţară din lume si cu economia cea mai dinamică, dar, iată, informaţia publicată de Financial Times este titrată pe prima pagină de toate agenţiile de presă: China este cel mai important creditor din lume, întrecând până si Banca Mondială. Anul trecut, Trezoreria (ministerul finanţelor) americană confirma faptul ca Japonia a fost detronată de către China în ceea ce priveste detinerea de titluri de trezorerie, plasându-se pe locul intâi la investiţiile în datoria SUA. China cumparase, la 31 decembrie 2009, bonduri americane în valoare de aproape 900 miliarde USD, faţă de numai 766 miliarde USD cât deţinea Japonia. Aceasta era ştirea de anul trecut, deci, cand China a fost declarată cel mai mare creditor atat al guvernului SUA, cat si al institutiilor financiare sponsorizate de Casa Alba, respectiv Fannie Mae si Freddie Mac (ce sonoritate au aceste banci in criza "subprime"). De unde provin resursele Chinei? Din rezervel...
Comentarii
Trimiteți un comentariu